[go: up one dir, main page]
More Web Proxy on the site http://driver.im/Sari la conținut

Capibara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Capibara
În Petrópolis, Brazilia
Stare de conservare

Risc scăzut (LC)  (IUCN 3.1)[1]
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Vertebrata
Clasă: Mammalia
Ordin: Rodentia
Familie: Caviidae
Gen: Hydrochoerus
Specie: H. hydrochaeris
Nume binomial
Hydrochoerus hydrochaeris
(Linnaeus, 1766)[2]
Arealul nativ
Sinonime

Sus hydrochaeris (Linnaeus, 1766)[2]

Modifică text Consultați documentația formatului

Capibara[a] (Hydrochoerus hydrochaeris), numită și porc de apă,[3] este o rozătoare uriașă din familia Caviidae, originară din America de Sud. Este cea mai mare rozătoare în viață[4] și o membră a genului Hydrochoerus⁠(en)[traduceți]. Singurul alt membru extant este Hydrochoerus isthmius. Printre rudele sale apropiate se numără porcușorii de Guineea⁠(en)[traduceți] și cobaii de stâncă⁠(en)[traduceți], fiind mai slab înrudită cu șinșila, agutiul⁠(en)[traduceți] și nutria. Capibara populează savane și păduri dese și trăiește pe lângă ape stătătoare. Este o specie foarte socială și poate fi găsită în grupuri de maxim 100 de indivizi, dar de obicei trăiește în grupuri de 10–20 de indivizi. Capibara este vânată pentru carne și piele, dar și pentru unsoarea obținută din pielea sa unsuroasă și groasă.[5]

Etimologie

[modificare | modificare sursă]

Denumirea comună a capibarei este derivată din cuvântul ka'apiûara din limba tupi⁠(en)[traduceți], o aglutinare complexă a cuvintelor kaá (frunză) + píi (subțire) + ú (mânca) + ara (un sufix pentru nume de agent⁠(en)[traduceți]) ce înseamnă „cineva care mănâncă frunze subțiri” sau „mâncător de iarbă”.[6] Numele genului, hydrochoerus, provine din cuvintele grecești ὕδωρ (hydor „apă”) și χοῖρος (choiros „porc, mistreț”), iar numele speciei, hydrochaeris, provine din cuvintele grecești ὕδωρ (hydor „apă”) și χαίρω (chairo „a se simți fericit, a savura”).[2][7]

Clasificare și filogenie

[modificare | modificare sursă]

Capibara și Hydrochoerus isthmius aparțin amândoi subfamiliei Hydrochoerinae⁠(en)[traduceți] alături de cobaii de stâncă⁠(en)[traduceți]. Capibarele vii și rudele lor extincte au fost anterior clasificate în propria lor familie, Hydrochoeridae.[8] Începând din 2002, studii filogenetice moleculare au recunoscut existența unei înrudiri strânse între Hydrochoerus⁠(en)[traduceți] și Kerodon⁠(en)[traduceți], cobaii de stâncă,[9] sprijinind plasarea ambelor genuri într-o subfamilie a familiei Caviidae.[2]

Clasificările paleontologice utilizau anterior Hydrochoeridae pentru toate capibarele și Hydrochoerinae pentru genul în viață și rudele fosile cu care este cel mai strâns înrudit, precum Neochoerus⁠(en)[traduceți],[10][11] dar mai recent au adoptat clasificarea de Hydrochoerinae inclus în Caviidae.[12] Taxonomia speciilor fosile din Hydrochoerinae este și ea în continuă schimbare. În ultimii ani, diversitatea speciilor fosile din Hydrochoerinae a fost semnificativ redusă.[10][11] Acest lucru a fost în mare parte provocat de realizarea faptului că de-a lungul vieții unui individ, dintele molar al capibarei prezintă variație semnificativă.[10] De exemplu, acum se crede despre anumite fosile care cândva erau considerate ca fiind provenite de la patru genuri și șapte specii pe baza diferențelor la forma molarului că de fapt provin de la indivizi de vârste diferite dintr-o singură specie, Cardiatherium paranense.[10] Printre speciile fosile, denumirea de „capibara” se poate referi la multele specii din Hydrochoerinae care sunt mai strâns înrudite de modernul Hydrochoerus decât de rozătoarele din „Cardiomynae”, precum Cardiomys.[12] Aplicând acest concept, genurile fosile Cardiatherium, Phugatherium, Hydrochoeropsis și Neochoerus sunt toate genuri de capibare.[12]

Descriere

[modificare | modificare sursă]
Specimen împăiat de capibara

Capibara are un corp masiv, de forma unui butoi, și capul scurt, cu blană maro-roșiatică pe partea superioară a corpului său ce devine maro-gălbenie dedesubt. Are glande sudoripare⁠(en)[traduceți] situate în suprafața porțiunilor păroase ale pielii, o trăsătură neobișnuită printre rozătoare.[8] Animalului îi lipsește puful (părul lânos), iar părul de contur diferă puțin de părul acoperitor.[13]

Schelet de capibara

Capibarele adulte cresc până la o lungime de 106–134 cm, au o înălțime de 50–62 cm până la greabăn și de obicei cântăresc 35–66 kg, în medie 48,9 kg în Llanosul⁠(en)[traduceți] venezuelan.[14][15][16] Femelele sunt mai grele decât masculii. Cele mai mari greutăți înregistrate sunt de 91 kg la o femelă sălbatică din Brazilia și de 73,5 kg la un mascul sălbatic din Uruguay.[8][17] De asemenea, un individ de 81 kg a fost raportat în São Paulo în 2001 sau 2002.[18] Formula dentară⁠(en)[traduceți] este 1.0.1.31.0.1.3.[8] Capibarele au membrane interdigitale⁠(en)[traduceți] mici la labe, iar cozile le sunt vestigiale.[8] Membrele posterioare sunt ceva mai lungi decât membrele anterioare; există trei degete la labele din spate și patru la cele din față.[19] Botul este bont, cu nări, iar ochii și urechile sunt aproape de partea superioară a capului.

Cariotipul său are 2n = 66 și numărul fundamental = 102, ceea ce înseamnă că are 66 de cromozomi cu un total de 102 brațe.[2][8]

Ecologie

[modificare | modificare sursă]
Milvago chimachima stând pe o capibara
O familie de capibare înotând

Capibarele sunt mamifere semiacvatice[16] găsite prin toate țările din America de Sud exceptând Republica Chile.[20] Trăiesc lângă zone intens împădurite de pe lângă ape stătătoare, precum lacuri, râuri, bălți și zone umede dominate de erbacee sau copaci,[15] dar și în savane inundate și de-a lungul râurilor din păduri tropicale umede. Sunt înotătoare pricepute și își pot ține respirația sub apă până la câte cinci minute la fiecare scufundare. Capibarele au prosperat în ranch-urile de vite.[8] În populațiile cu densitate crescută se deplasează pe cuprinsul unor domenii vitale cu o suprafață medie de 10 hectare.[8]

Multe evadări din captivitate⁠(en)[traduceți] pot fi observate de-a lungul lumii și în habitate apoase similare. Observările sunt destul de comune în Florida, deși până acum nu a fost confirmată nicio populație reproducătoare.[21] În 2011 a fost zărit un specimen pe Coasta Centrală a Californiei⁠(en)[traduceți].[22] Aceste populații evadate se găsesc în zone ce erau populate de capibare preistorice; capibarele din Pleistocenul târziu populau Florida,[23] Hydrochoerus hesperotiganites⁠(en)[traduceți] California și Hydrochoerus gaylordi⁠(en)[traduceți] Grenada, iar capibarele sălbăticite din America de Nord s-ar putea să ocupe de fapt nișa ecologică a speciilor pleistocene.[24]

Dietă și prădători

[modificare | modificare sursă]
O capibara mâncând fân la Franklin Park Zoo⁠(en)[traduceți], Boston, Massachusetts

Capibarele sunt erbivore, păscând mai ales graminee și plante acvatice,[15][25] dar mănâncă și fructe și scoarță de copac.[16] Sunt foarte selective cu hrana[26] și se hrănesc cu frunzele unei singure specii ignorând speciile înconjurătoare. Se hrănesc cu o varietate mai largă de plante pe durata sezonului secetos, căci atunci sunt disponibile mai puține plante. Deși pe durata sezonului ploios mănâncă iarbă, pe durata sezonului secetos trebuie să treacă pe trestii, care sunt mai abundente.[27] Plantele pe care capibarele le mănâncă vara își pierd iarna valoarea nutrițională, așa că iarna nu sunt consumate.[26] Articulația fălcii capibarei nu este perpendiculară, așa că mestecă mărunțind din față și înapoi, nu dintr-o parte în alta.[28] Capibarele sunt autocoprofage,[29] ceea ce înseamnă că își mănâncă propriile excremente ca sursă de floră intestinală bacteriană, obicei care le ajută să digere celuloza din iarba ce alcătuiește dieta lor obișnuită și să extragă cât mai multe proteine și vitamine posibil din propria hrană. De asemenea, regurgitează mâncarea pentru a o mesteca din nou, similar cu vita atunci când rumegă.[29][30] La fel ca la alte rozătoare, dinții din față ai unei capibare cresc continuu pentru a compensa tocirea constantă provocată de mâncatul ierbii;[20] măselele le cresc și ele continuu.[28]

Machetornis rixosa⁠(en)[traduceți] pe o capibara

Precum ruda sa porcușorul de Guineea, capibara nu are capacitatea de a sintetiza vitamina C, iar despre capibarele care nu au fost suplimentate cu vitamina C în captivitate s-a raportat că au dezvoltat o boală paradontală ca semn al scorbutului.[31]

Longevitatea maximă a capibarei este de 8 până la 10 ani,[32] dar în sălbăticie capibarele de obicei nu trăiesc mai mult de patru ani din cauza vânării de către felide mari⁠(en)[traduceți] sud-americane precum jaguari și pume sud-americane⁠(en)[traduceți] și de către prădători nemamiferi precum acvile, caimani⁠(en)[traduceți] și anaconde verzi⁠(en)[traduceți].[20][33]

Organizare socială

[modificare | modificare sursă]
Capibarele au o glandă odorantă pe nas.

Capibarele sunt animale gregare⁠(en)[traduceți]. Cu toate că uneori trăiesc solitar, sunt cel mai adesea găsite în grupuri ce constă în aproximativ 10–20 de indivizi, cu doi până la patru masculi adulți și patru până la șapte femele adulte, iar restul juvenili.[34] Grupurile de capibare pot consta în până la 50 sau 100 de indivizi pe durata sezonului secetos[30][35] atunci când animalele se adună în jurul surselor de apă disponibile. Masculii stabilesc legături sociale, dominanța sau consensul general al grupului.[35] Pot emite lătraturi similare cu cele ale unui câine[30] atunci când sunt amenințați sau când femelele mână puii.[36]

Capibarele au două tipuri de glande odorante: un morrillo, aflat pe bot, și glande anale⁠(en)[traduceți].[37] Ambele sexe au aceste glande, dar masculii au glande morrillo mari și se folosesc de glandele anale mai frecvent. Glandele anale ale masculilor sunt de asemenea căptușite cu fire de păr detașabile. O formă cristalină de secreție a mirosului este depusă pe aceste fire de păr și este degajată atunci când intră în contact cu obiecte precum plantele. Aceste fire de păr dispun de un marcaj al cărui miros persistă mai mult și sunt gustate de alte capibare. Capibarele marchează cu miros frecându-și glandele morrillo de obiecte sau prin deplasarea prin hățișuri și marcarea lor cu glandele anale. Pot să își răspândească mirosul și urinând; totuși, femelele de obicei marchează fără a urina și per total marchează cu miros mai rar. Femelele marchează mai des în sezonul ploios, când se află la estru. Pe lângă obiecte, masculii marchează cu miros și femelele.[37]

Reproducere

[modificare | modificare sursă]
Mamă cu rând de pui tipic ce constă în aproximativ patru pui
Mamă capibara cu pui

Atunci când este la estru, mirosul femelei se schimbă subtil și masculii din apropiere încep să o urmărească.[38] În plus, femela înștiințează masculii că este la estru fluierând pe nas.[30] În timpul împerecherii, femela este în avantaj, ea alegând cu cine se împerechează. Capibarele se împerechează numai în apă, iar dacă o femelă nu vrea să se împerecheze cu un anumit mascul, atunci fie se scufundă, fie părăsește apa.[30][35] Masculii dominanți sunt foarte protectivi cu femelele, dar de obicei nu pot preveni unii dintre subordonați de la a copula.[38] Cu cât mai mare este grupul, cu atât mai greu îi este masculului să urmărească toate femelele. Masculii dominanți își rezervă semnificativ mai multe împerecheri decât fiecare subordonat, dar masculii subordonați, ca un întreg, sunt responsabili pentru mai multe împerecheri decât fiecare mascul dominant.[38] Speranța de viață a spermei capibarei este mai lungă decât cea a altor rozătoare.[39]

Mamă și trei pui

Gestația capibarei durează 130–150 de zile, iar un rând de pui⁠(en)[traduceți] constă în medie în patru pui, dar fiecare rând poate consta în unul până la opt pui.[8] Nașterea are loc pe uscat, iar femela se realătură grupului în decursul a câtorva ore după ce aduce capibarele nou-născute, acestea alăturându-se grupului imediat după ce se pot deplasa. După o săptămână de la naștere, juvenilul poate mânca iarbă, dar continuă să sugă—de la oricare femelă din grup—până ce este înțărcat pe la vârsta de 16 săptămâni. Juvenilii formează un subgrup membru al grupului principal.[20] A fost observată îngrijire aloparentală⁠(en)[traduceți] la această specie.[35] Împerecherea atinge apogeul în perioada aprilie-mai în Venezuela și octombrie-noiembrie în Mato Grosso, Brazilia.[8]

Activități

[modificare | modificare sursă]

Deși sunt destul de agile pe uscat, capibarele se simt la fel de în largul lor și în apă. Sunt înotătoare excelente și pot sta complet scufundate timp de până la cinci minute,[15] o abilitate ce o folosesc pentru a scăpa de prădători. Capibarele pot dormi în apă, ținându-și numai nasul afară. Se bălăcesc⁠(en)[traduceți] în apă pe măsură ce temperatura crește în timpul zilei, iar apoi pasc iarbă după-amiaza târziu și seara devreme.[8] Își petrec timpul bălăcindu-se și în noroi.[19] Pe la miezul nopții se odihnesc, iar apoi continuă să pască până în zori.[8]

O capibara în captivitate, 2009

Conservare și interacțiuni cu oamenii

[modificare | modificare sursă]

Capibarele nu sunt considerate a fi o specie amenințată;[1] populația lor este stabilă de-a lungul majorității arealului lor sud-american, deși în unele zone vânătoarea le-a redus numărul.[15][20] Capibarele sunt vânate pentru carne și blană în unele locații,[40] dar oamenii le ucid și deoarece consideră că păscutul lor reprezintă o competiție cu șeptelul⁠(en)[traduceți]. În unele zone sunt crescute la fermă, ceea ce are drept consecință asigurarea protejării habitatelor de zonă umedă. Supraviețuirea capibarelor este ajutată de abilitatea lor de a se înmulți rapid.[20]

Capibarele s-au adaptat bine la urbanizarea Americii de Sud. În multe zone, pot fi găsite în grădini zoologice și parcuri,[28] și pot trăi până la 12 ani în captivitate, ceea ce este mai mult de două ori mai mult decât speranța de viață în sălbăticie.[20] Capibarele sunt docile și de obicei le permit oamenilor să le mângâie și să le dea să mănânce din palmă, dar contactul fizic este în mod normal problematic, căci căpușele lor pot fi vectori⁠(en)[traduceți] ai febrei pătate a Munților Stâncoși.[41] European Association of Zoos and Aquaria⁠(en)[traduceți] a solicitat Parcului Drusillas⁠(en)[traduceți] din Alfriston⁠(en)[traduceți], Sussex, Anglia, să păstreze registrul genealogic⁠(en)[traduceți] al capibarelor pentru a putea monitoriza populațiile captive din Europa. Registrul genealogic include informații despre toate nașterile, decesele și translocările capibarelor, precum și despre relațiile de rudenie ale acestora.[42]

În America de Sud,, capibarele sunt crescute la fermă pentru carne și piele.[43] Carnea este în unele zone considerată inadecvată pentru consum, pe când în alte zone este considerată a fi o sursă importantă de proteine.[8] În unele părți ale Americii de Sud, în special în Venezuela, carnea de capibara este populară în timpul Postului Mare și Săptămânii Mari, căci Biserica Catolică a emis anterior o dispensă specială ce permite consumarea cărnii de capibara în timp ce alte cărnuri sunt în general interzise⁠(en)[traduceți].[44] În urma câtorva încercări, în 1784 a fost obținută o bulă papală care permitea consumarea capibarei pe durata Postului Mare.[45][46] Există o percepție răspândită la nivel larg în Venezuela că numai populația rurală consumă capibare.[47]

Deși este ilegal în câteva state,[48] capibarele sunt ocazional păstrate ca animale de companie în Statele Unite.[49][b] Imaginea unei capibare este prezentă pe moneda de 2-peso⁠(en)[traduceți] a Uruguayului.[51] În Japonia, urmând modelul început de Grădina Zoologică Izu Shaboten⁠(en)[traduceți] în 1982,[52] multiple instituții sau grădini zoologice din Japonia care cresc capibare au adoptat practica de a le lăsa pe acestea să se relaxeze în locații de tip onsen pe durata iernii. Sunt văzute ca o atracție de către japonezi.[52] Capibarele au devenit populare în Japonia datorită personajului popular de desene animate Kapibara-san.[53]

În august 2021, Argentina și media internațională raportau că capibarele cauzau probleme serioase locuitorilor din Nordelta⁠(en)[traduceți], un ansamblu rezidențial închis⁠(en)[traduceți] prosper situat la nord de Buenos Aires într-un habitat de zonă umedă. Asta a inspirat utilizatori ai mediei de socializare să adopte în glumă capibara ca simbol al comunismului și luptei de clasă.[54][55] Borelioză braziliană similară cu boala Lyme probabil implică capibarele ca incubatori și căpușele din genurile Amblyomma⁠(en)[traduceți] și Rhipicephalus⁠(en)[traduceți] ca vectori.[56]

Popularitate și cultura fenomenelor pe internet

[modificare | modificare sursă]

Pe la începutul anilor 2020, capibarele au devenit un subiect din ce în ce mai popular al fenomenelor pe internet datorită multor factori, printre care se numără perturbările din Nordelta,[55] întâmplare în urma căreia au ajuns reprezentate ca figuri ale luptei de clasă. De asemenea, un format comun pentru fenomenele pe internet surprinde capibarele în diverse situații cu cântecul „After Party⁠(en)[traduceți]” de Don Toliver,[57] ceea ce a dus la o creștere foarte mare în popularitate.[58] Capibarele sunt de asemenea asociate cu sintagma „Ok I pull up”, versul de deschidere din cântecul lui Toliver.[59]

Note explicative

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Denumită de asemenea capivara (în Brazilia), capiguara (în Bolivia), chigüire, chigüiro sau fercho (în Columbia și Venezuela), carpincho (în Argentina, Paraguay și Uruguay) și ronsoco (în Peru).
  2. ^ Este ilegală deținerea unei capibare în Alaska, California, Colorado, Connecticut, Georgia, Illinois, Massachusetts, New York, Oregon și Vermont.[50]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ a b Reid, F. „Hydrochoerus hydrochaeris”. Lista roșie a speciilor periclitate IUCN. Versiunea 3.1. Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii. .  Accessed on 25 June 2022.
  2. ^ a b c d e Woods, C.A.; Kilpatrick, C.W. (). „Hydrochoeris hydrochaeris”. În Wilson, D.E.; Reeder, D.M. Mammal Species of the World: A Taxonomic and Geographic Reference (ed. 3rd). Johns Hopkins University Press. p. 1556. ISBN 978-0-8018-8221-0. OCLC 62265494. 
  3. ^ Bogoescu, Constantin; Dabija, Alexandru; Sanielevici, Emil (). Atlas zoologic. Editura Didactică și Pedagogică, București. p. 194. 
  4. ^ Basic Biology (). „Rodents”. 
  5. ^ Capybara (Hydrochoerus hydrochaeris) Arhivat în , la Wayback Machine.. ARKive.org
  6. ^ Ferreira, A. B. H. (1986) Novo Dicionário da Língua Portuguesa, ed. a doua, Rio de Janeiro: Nova Fronteira, p. 344
  7. ^ Darwin, Charles R. (). Narrative of the surveying voyages of His Majesty's Ships Adventure and Beagle between the years 1826 and 1836, describing their examination of the southern shores of South America, and the Beagle's circumnavigation of the globe. Journal and remarks. 1832–1836. London: Henry Colburn. p. 619. 
  8. ^ a b c d e f g h i j k l m Mones, Alvaro; Ojasti, Juhani (). „Hydrochoerus hydrochaeris”. Mammalian Species (264): 1–7. doi:10.2307/3503784 Accesibil gratuit. JSTOR 3503784. 
  9. ^ Rowe, Diane L.; Honeycutt, Rodney L. (martie 2002). „Phylogenetic Relationships, Ecological Correlates, and Molecular Evolution Within the Cavioidea (Mammalia, Rodentia)”. Molecular Biology and Evolution. 19 (3): 263–277. doi:10.1093/oxfordjournals.molbev.a004080 Accesibil gratuit. PMID 11861886. 
  10. ^ a b c d Vucetich, María G.; Deschamps, Cecilia M.; Olivares, Itatí; Dozo, María T. (). „Capybaras, size, shape, and time: A model kit”. Acta Palaeontologica Polonica. 50 (2): 259–272. 
  11. ^ a b Deschamps, Cecilia M.; Olivares, Itatí; Vieytes, Emma Carolina; Vucetich, María Guiomar (). „Ontogeny and diversity of the oldest capybaras (Rodentia: Hydrochoeridae; late Miocene of Argentina)”. Journal of Vertebrate Paleontology. 27 (3): 683–692. doi:10.1671/0272-4634(2007)27[683:oadoto]2.0.co;2. JSTOR 30126368. 
  12. ^ a b c Cerdeño, E.; Pérez, M.E.; Deschamps, C.M.; Contreras, V.H. (). „A new capybara from the late Miocene of San Juan Province, Argentina, and its phylogenetic implications”. Acta Palaeontologica Polonica. 64 (1): 199–212. doi:10.4202/app.00544.2018 Accesibil gratuit. hdl:11336/117299 Accesibil gratuit. 
  13. ^ „The Cabybara – 10 Facts About the World's Largest Rodent”. WorldAtlas (în engleză). . Accesat în . 
  14. ^ Capybara Arhivat în , la Wayback Machine., Arkive
  15. ^ a b c d e Capybara Facts. Smithsonian National Zoological Park. Accesat pe 16 decembrie 2007.
  16. ^ a b c Capybara. Palm Beach Zoo. Retrieved on December 17, 2007.
  17. ^ World Association of Zoos and Aquariums. WAZA. Accesat pe 7 decembrie 2011.
  18. ^ Ferraz, Katia Maria Paschoaletto Micchi de Barros; Bonach, Kelly; Verdade, Luciano Martins (). „Relationship between body mass and body length in capybaras (Hydrochoerus hydrochaeris)”. Biota Neotropica. 5 (1): 197–200. doi:10.1590/S1676-06032005000100020 Accesibil gratuit. 
  19. ^ a b „Capybara Printout”. Enchantedlearning.com. Accesat în . 
  20. ^ a b c d e f g Bristol Zoo Gardens (UK) Capybara Arhivat în , la Wayback Machine.. Bristolzoo.org.uk. Retrieved on 2011-12-07.
  21. ^ „Nonnatives – Capybara”. myfwc.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  22. ^ Mather, Kate (). „A gnawing question answered: It's a capybara roaming Paso Robles”. Los Angeles Times. Accesat în . 
  23. ^ Baskin, Jon; Gervais, P. Darrow; Gervais, Camille J. (). „A Late Pleistocene capybara (Rodentia, Caviidae, Hydrochoerinae) from near Houston, Texas, USA, with a brief review of North American fossil capybaras”. Proceedings of the Academy of Natural Sciences of Philadelphia. 167: 57. doi:10.1635/053.167.0105. 
  24. ^ Erick J. Lundgren, Daniel Ramp, John Rowan, Owen Middleton, Simon D. Schowanek, Oscar Sanisidro, Scott P. Carroll, Matt Davis, Christopher J. Sandom, Jens-Christian Svenning, Arian D. Wallach, James A. Estes, 2020, Introduced herbivores restore Late Pleistocene ecological functions, PNAS, 117 (14), pp.7871-7878, Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America
  25. ^ Forero-Montaña, Jimena; Betancur, Julio; Cavelier, Jaime (iunie 2003). „Dieta del capibara Hydrochaeris hydrochaeris (Rodentia: Hydrochaeridae) en Caño Limón, Arauca, Colombia” [Distribution and abundance of Caiman crocodilus in the Caño Negro National Wild Life Refuge, Costa Rica]. Revista de Biología Tropical (în spaniolă). 51 (2): 571–578. PMID 15162749. 
  26. ^ a b Quintana, R.D.; Monge, S.; Malvárez, A.I. (). „Feeding patterns of capybara Hydrochaeris hydrochaeris (Rodentia, Hydrochaeridae) and cattle in the non-insular area of the Lower Delta of the Paraná River, Argentina”. Mammalia. 62 (1): 37–52. doi:10.1515/mamm.1998.62.1.37. 
  27. ^ Barreto, Guillermo R.; Herrera, Emilio A. (). „Foraging patterns of capybaras in a seasonally flooded savanna of Venezuela”. Journal of Tropical Ecology. 14 (1): 87–98. doi:10.1017/S0266467498000078. JSTOR 2559868. 
  28. ^ a b c Capybara. Hydrochaeris hydrochaeris. San Francisco Zoo
  29. ^ a b „Meet Taronga's Capybaras”. Taronga Zoo. Accesat în . 
  30. ^ a b c d e Lord, Rexford D. (martie 1994). „A descriptive account of capybara behaviour”. Studies on Neotropical Fauna and Environment. 29 (1): 11–22. Bibcode:1994SNFE...29...11L. doi:10.1080/01650529409360912. 
  31. ^ Cueto, Gerardo Ruben; Allekotte, Roman; Kravetz, Fernando Osvaldo (ianuarie 2000). „Scurvy in capybaras bred in captivity in Argentine”. Journal of Wildlife Diseases. 36 (1): 97–101. doi:10.7589/0090-3558-36.1.97 Accesibil gratuit. PMID 10682750. 
  32. ^ Burton M and Burton R. (2002) The International Wildlife Encyclopedia. Marshall Cavendish, ISBN: 0-7614-7269-X, p. 384
  33. ^ Capybara, the master of the grasses: pest or prey Sounds and Colours. Retrieved on January 23, 2011.
  34. ^ Alho, Cleber J.R.; Rondon, Nelson L. (). „Habitats, population densities, and social structure of capybaras (Hydrochaeris Hydrochaeris, Rodentia) in the Pantanal, Brazil”. Revista Brasileira de Zoologia. 4 (2): 139–149. doi:10.1590/s0101-81751987000200006 Accesibil gratuit. 
  35. ^ a b c d Macdonald, D. W. (iulie 1981). „Dwindling resources and the social behaviour of Capybaras, (Hydrochoerus hydrochaeris) (Mammalia)”. Journal of Zoology. 194 (3): 371–391. doi:10.1111/j.1469-7998.1981.tb04588.x. 
  36. ^ Murphey, Robert M.; Mariano, Jorge S.; Moura Duarte, Francisco A. (mai 1985). „Behavioral observations in a capybara colony (Hydrochoerus hydrochaeris)”. Applied Animal Behaviour Science. 14 (1): 89–98. doi:10.1016/0168-1591(85)90040-1. 
  37. ^ a b Macdonald, D. W.; Krantz, K.; Aplin, R. T. (martie 1984). „Behavioral anatomical and chemical aspects of scent marking among Capybaras (Hydrochaeris hypdrochaeris) (Rodentia: Caviomorpha)”. Journal of Zoology. 202 (3): 341–360. doi:10.1111/j.1469-7998.1984.tb05087.x. 
  38. ^ a b c Herrera, Emilio A.; MacDonald, David W. (). „Aggression, dominance, and mating success among capybara males (Hydrochaeris hypdrochaeris)”. Behavioral Ecology. 4 (2): 114. doi:10.1093/beheco/4.2.114. 
  39. ^ Paula, T.A.R.; Chiarini-Garcia, H.; França, L.R. (iunie 1999). „Seminiferous epithelium cycle and its duration in capybaras (Hydrochoerus hydrochaeris)”. Tissue and Cell. 31 (3): 327–334. doi:10.1054/tice.1999.0039. PMID 10481304. 
  40. ^ Thompson, Andy (18 ianuarie 2008) Trip to South America gives new meaning to outdoors life. Richmond Times.
  41. ^ „Febre maculosa: "Os médicos no Brasil não conhecem a doença” [Rocky Mountain spotted fever: Brazilian doctors unaware of the disease] (în portugheză). drauziovarella.com.br. . Accesat în . 
  42. ^ „Conservation at Drusillas Park”. Drusillas.co.uk. Accesat în . 
  43. ^ „Capybara, Hydrochoerus hydrochaeris”. San Diego Zoo. octombrie 2008. Arhivat din original la . Accesat în . 
  44. ^ Ellsworth, Brian (March 24, 2005). "In Days Before Easter, Venezuelans Tuck Into Rodent-Related Delicacy" Arhivat în , la Wayback Machine.. New York Sun.
  45. ^ López de Ceballos, Eduardo (). Fauna de Venezuela y su conservación. Venezuela: Editorial Arte. 
  46. ^ Herrera, Emilio A.; Barreto, Guillermo R. (). „Capybaras as a Source of Protein: Utilization and Management in Venezuela”. În Moreira, J.; Ferraz, K.; Herrera, E.; Macdonald, D. Capybara: Biology, Use and Conservation of an Exceptional Neotropical Species. Springer New York. pp. 305–320. doi:10.1007/978-1-4614-4000-0_18. ISBN 978-1-4614-4000-0. 
  47. ^ Romero, Simon (). „In Venezuela, Rodents Can Be a Delicacy”. The New York Times (în engleză). ISSN 0362-4331. Accesat în . 
  48. ^ „Capybaras as Pets”. capybarafacts.com. Accesat în . 
  49. ^ Perez, Larry (). Snake in the Grass: an Everglades Invasion (ed. 1st). Sarasota, Fla.: Pineapple Press. p. 89. ISBN 978-1-56164-513-8. 
  50. ^ „Pet Capybara Legal States 2023”. Accesat în . 
  51. ^ „2 Pesos Uruguayos de 2014” (în spaniolă). Monedas Uruguay. Arhivat din original la . Accesat în . 
  52. ^ a b „Izu Shaboten Animal Park (Ito) – 2018 All You Need to Know Before You Go (with Photos) – TripAdvisor”. www.tripadvisor.com. 
  53. ^ „Capybaras are big in Japan”. 
  54. ^ „Capybaras”. Know Your Meme. iulie 2021. 
  55. ^ a b Goñi, Uki (). „Attack of the giant rodents or class war? Argentina's rich riled by new neighbors”. TheGuardian.com. 
  56. ^ Basile, Roberta Carvalho; Yoshinari, Natalino Hajime; Mantovani, Elenice; Bonoldi, Virgínia Nazário; Macoris, Delphim da Graça; Queiroz-Neto, Antonio de (). „Brazilian borreliosis with special emphasis on humans and horses”. Brazilian Journal of Microbiology. 48 (1): 167–172. doi:10.1016/j.bjm.2016.09.005. PMC 5220628 Accesibil gratuit. PMID 27769883. 
  57. ^ Lopez, Sophia (). „Capybaras are taking over the internet”. The Gauntlet (în engleză). Accesat în . 
  58. ^ „Google Trends”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  59. ^ Ewe, Koh (). „Why Is Everyone Suddenly Obsessed With This Giant Rodent?”. Vice. Accesat în . 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Wikisource conține text din Encyclopædia Britannica din 1911, articolul Capybara.
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Capibara&oldid=16649452