Otto de Freising

Otto de Freising
Date personale
Născut	1111[1] Klosterneuburg, Austria Inferioară, Austria
Decedat	22 septembrie 1158 (47 de ani) Mănăstirea Morimond, Champagne-Ardenne, Franța
Înmormântat	Mănăstirea Heiligenkreuz[*]​
Părinți	Leopold al III-lea al Austriei[2] Agnes de Waiblingen[2]
Frați și surori	Berta de Boll[*]​ Richilde de Staufen[*]​ Iudita de Babenberg[*]​ Agnes de Austria Gertruda de Babenberg Conrad al III-lea Henric al II-lea Leopold al IV-lea, Margraf al Austriei Frederic al II-lea de Suabia Conrad al II-lea Adalbert al II-lea de Babenberg[*]​ Berta de Austria[*]​
Religie	Biserica Catolică[3][4]
Ocupație	istoric scriitor preot catolic[*]​ cronicar episcop catolic[*]​
Limbi vorbite	limba latină[5] limba germană[5]
Modifică date / text

Otto de Freising (în latină Otto Frisingensis; n.c. 1112, Klosterneuburg – d. 22 septembrie 1158), aparținând Casei de Babenberg, a fost episcop și cronicar german, călugăr al Ordinului cistercian.

Otto a fost al cincilea fiu al margrafului Austriei Leopold al III-lea de Babenberg și al soției sale, Agnes de Waiblingen, fiica împăratului Henric al IV-lea. Printre frații săi s-au numărat Leopold al IV-lea, ducele Bavariei, Henric al II-lea, ducele Austriei și Conrad al II-lea, arhiepiscopul de Salzburg. Frații săi vitregi rezultați din prima căsătorie a mamei sale cu Frederic I al Suabiei, au fost regele Conrad al III-lea și ducele Frederic al II-lea al Suabiei, tatăl împăratului Frederic Barbarossa.

Prima educație a primit-o la Mănăstirea Klosterneuburg, pe care tatăl său o fondase în 1114. În 1126 a fost numit prepozit al mănăstirii Klosterneuburg. În același an sau în anul următor Otto a început să studieze în Franța, în special la Paris care devenise centrul unui nou tip de scolastică aflată în contrast cu monahismul obișnuit. Otto a petrecut acolo șase ani deprinzând un interes special pentru filosofie. Se spune că ar fi fost printre primii occidentali preocupați de filosofia lui Aristotel.

În 1132 a intrat în Ordinul cistercian împreună cu alți 15 colegi ai săi, studenți, dintre care unii erau nobili germani, devenind novice la mănăstirea Morimond din Champagne. Șase ani mai târziu, în 1138, la vârsta de 26 de ani a fost ales stareț, iar a doua zi a primit de la regele Conrad al III-lea numirea ca episcop de Freising. Începând de atunci Otto s-a străduit să reformeze viața ecleziastică în dieceza sa și în mănăstirile acesteia, dintre care trei au format un nou ordin și anume mănăstirile din: Schäftlarn (aparținând Ordinului premonstratens), Schlehdorf (aparținând Ordinului augustinilor) și San Candido (aparținând Ordinului benedictin). El a eliberat Catedrala din Freising de sub opresiunea laică și a reușit să crescă importanța școlii catedralei. De asemenea, Otto a reînființat mănăstirile Schliersee și Neustift de lângă Freising, deși acestea nu erau mănăstiri cisterciene.

În 1133 Otto de Freising l-a convins pe tatăl său să întemeieze abația de la Heiligenkreuz. El a introdus în zona Vienei actuale atât studiile literare, cât și viticultura.

Dieceza de Freising și mare parte din Bavaria Superioară, făceau obiectul disputei dintre familia Welfilor și familia Hohenstaufen. În timpul Controversei pentru învestitură Otto a intrat în conflict cu familia de Wittelsbach însă datorită legăturii sale de rudenie cu împăratul el a reușit să medieze cu succes disputele dintre familiile Hohenstaufen , Babenberg și Welf.

La chemarea lui Bernard de Clairvaux, Otto a luat parte activă la Cruciada a doua ca principe imperial ecleziastic. Trupele cruciate comandate de Otto au fost decimate aproape în întregime, însă el a reușit să ajungă la Ierusalim, după care s-a întors în Bavaria în 1148 sau 1149.

Din ordinul lui Conrad al III-lea, Otto a jucat și un rol diplomatic: el a întreprins trei călătorii la Roma și în timpul împăratului Frederic Barbarossa a fost implicat în soluționarea disputei cu papa Adrian al IV-lea.

În 1157 Frederic Barbarossa i-a dat lui Otto sarcina oficială de a consemna faptele sale într-o lucrare: Gesta Friderici Imperatoris. În același an a fost prezent la dieta de la Besançon. Otto nu și-a mai putut finaliza munca. El a murit pe 22 septembrie 1158 în drum spre capitulul general de la Cîteaux. Otto a fost înmormântat inițial în biserica mănăstirii Morimond. Până în secolul al XVII-lea mormântul său s-a aflat deasupra solului, fiind vizibil în fața altarului principal.^[6]

În 1857 o statuie a sa a fost ridicată în Freising.

În istoria filosofiei Otto de Freising este considerat unul dintre primii care l-au făcut cunoscut pe Aristotel în imperiul romano-german. Doar fragmente din opera sa literară au supraviețuit. Scrierile sale filosofice și corespondența s-au pierdut. Ca membru al Ordinului cistercian, Otto a fost foarte strâns legat de idealurile religioase și de lumea spirituală a epocii sale. Lucrările sale privind istoriografia timpurie sunt remarcabile. Înrudirea sa cu familia imperială i-a oferit o perspectivă specială asupra istoriei și politicii accesibilă doar pentru puțini dintre contemporanii săi. Astfel, Otto este considerat unul dintre cei mai mari istorici ai Evului Mediu.

Prima sa lucrare, Chronica sive Historia de duabus civitatibus („Povestea celor două state”), având ca model lucrarea De civitate Dei a lui Augustin de Hipona, este o istorie a lumii în opt cărți. În ultima din ele Otto dezvăluie viziunea sa asupra Judecății de Apoi. El a scris această lucrare între 1132 și 1146 revizuind-o în 1157 - un an înainte de moartea sa.

Scrierea pornește de la contrastul dintre Ierusalim și Babel, considerate ca fiind regatul ceresc, respectiv regatul pământesc și include multe informații prețioase pentru istoria acelor vremuri.

Lucrarea a devenit punctul culminant al istoriografiei Evului Mediu fiind dedicată reformulării ideilor augustiniene și platonice, în special a celor privind teoria celor două regate. În centru se află imperiile lumii, care migrează de la Est la Vest găsindu-și forma finală în „Imperiul Roman” până la sfârșitul lumii. Biserica lui Cristos (Ecclesia Christi) se contopește în mod decisiv cu Imperiul Roman (Imperium Romanum) și devine astfel cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei) - armonia perfectă a puterii spirituale și temporale care, spre deosebire de cea a Sfântului Augustin, experimentează o concretizare pe Pământ. Prin aceasta semnificația lucrării constă în dimensiunea ei istorico-teologică, care extinde învățătura Sfântului Augustin despre cele două regate/state (civitates). Un ciclu de imagini conceput în secolul al XII-lea a supraviețuit în două copii timpurii ale textului.^[7]

În jurul anului 1156 Otto a început lucrarea Gesta Friderici Imperatoris („Faptele împăratului Frederic”). Otto a scris primele două volume sub impresia domniei pline de speranță a împăratului. Primul volum tratează perioada de la Henric al IV-lea (bunicul pe linie maternă al autorului) până la moartea regelui Conrad al III-lea în 1152, interpretată ca un timp pregătitor al viitoarei puteri imperiale sub Frederic Barbarossa. Ce de-al doilea volum cuprinde istoria lui Barbarossa din 1152 până în 1158, folosind parțial texte provenind din documentele imperiale. Otto a reușit să termine doar aceste două volume. Chiar înainte de moartea sa în 1158, urmând-și înțelept presimțirea, l-a însărcinat pe elevul său Ragewin să-i finalizeze lucrarea. Acesta a scris următoarele două volume. Există totuși și opinia atribuirii întregii scrieri lui Otto de Freising.

Această lucrare nu s-a limitat la chestiunile ce țin de istoria imperiului romano-german, dat fiind că Otto de Freising a făcut pe parcurs mai multe digresiuni, ca de exemplu cea referitoare la cruciada întreprinsă de Bernard de Clairvaux, la zelul acestuia împotriva ereticilor sau la condamnarea scrierilor filosofului Pierre Abélard ori discursurile de factură filosofică și teologică. Latina lui Otto de Freising este apreciată ca fiind excelentă și, în pofida unei anumite subiectivități privind dinastia de Hohenstaufen și a unor inexactități minore, lucrarea a fost considerată un model de compoziție istorică.

În ceea ce privește filosofia istorică, lucrarea este mai puțin adâncă în gândire însă transmite caracteristici extrem de vii ale personalităților semnificative din istoria bisericii (de exemplu Pierre Abelard și Arnold din Brescia). În ce privește formulările subiective legate de Frederic Barbarossa, s-ar putea spune că reprezentarea dinastiei Staufer are un scop care – în termeni moderni spus – ar putea fi numit propagandistic. Otto era preocupat să prezinte familia de Hohenstaufen (Staufen) ca fiind predestinată să împlinească voința divină.

În ordinul cistercian Otto a fost mult timp onorat ca un binecuvântat. În Arhiepiscopia Vienei și în Arhiepiscopia München-Freising, ziua sa comemorativă este 7 septembrie începând din 1973.^[8] Statuia sa se află în Catedrala Freising.

O raclă care conține oseminte presupuse a fi ale lui Otto, se află sub altarul mare din biserica Mănăstirii Heiligenkreuz din Pădurea vieneză. În 1995 pe locul fostei Mănăstiri Morimond, a fost ridicat un monument în memoria sa.^[9]

În mod remarcabil Otto de Freising se bucură de o mai mare venerație în rândul istoricilor și germaniștilor decât în rândul credincioșilor catolici din patria sa. În acest context, o placă comemorativă i-a fost dedicată în templul Walhalla lângă Regensburg.

• Charles Christopher Mierow: Bishop Otto of Freising, Historian and Man, Transactions and Proceedings of the American Philological Association, 80 (1949), p. 393–402.

• Roman Deutinger: Otto von Freising, în: Katharina Weigand (ed.): Große Gestalten der bayerischen Geschichte, Editura Herbert Utz, München 2011, ISBN 978-3-8316-0949-9, pp. 51–71.

• Joachim Ehlers: Otto von Freising. Ein Intellektueller im Mittelalter. Eine Biographie, Editura Beck, München 2013, ISBN 9783406654787.
• Hans-Werner Goetz: Das Geschichtsbild Ottos von Freising. Ein Beitrag zur historischen Vorstellungswelt und zur Geschichte des 12. Jahrhunderts (Archiv für Kulturgeschichte. Beihefte, vol. 19), Editura Böhlau, Köln 1984, ISBN 3412059838.
• Ulrike Götz (ed.): Otto von Freising, Rahewin, Conradus sacrista. Geschichtsschreiber des 12. Jahrhunderts in Freising. Beiträge zum 850. Todesjahr Bischof Ottos von Freising 2008 (Sammelblatt des Historischen Vereins Freising, vol. 41), Editura Historischer Verein, Freising 2010, ISBN 978-3-00-0310249.
• Hans-Werner Goetz: Otto von Freising, în: Neue Deutsche Biographie (NDB), vol. 19, Editura Duncker & Humblot, Berlin 1999, ISBN 3-428-00200-8, pp. 684–686 (versiune online).
• Cornelia Kirchner-Feyerabend: Otto von Freising als Diözesan- und Reichsbischof, Frankfurt am Main 1990, ISBN 3-631-42408-6.
• Franz Nagel: Die Weltchronik des Otto von Freising und die Bildkultur des Hochmittelalters, Editura Tectum, Marburg 2012, ISBN 978-3-8288-2876-6.

• http://www.domus-ecclesiae.de/historica/otto-frisingensis/otto-frisingensis.vita.html
• Otto of Freising în Biblioteca latină