Antiteză

Antiteza (cf. franceză antithèse, din greacă ἀντίθέσις antithesis, „opoziție”) este o figură de stil care constă în proiectarea a două entități sau elemente în antonimie, în „panoul central” al unei poeme, a unei opere, în general, încât să se pună reciproc mai bine în lumină. În sens general, antiteza este opoziția dialectică între două fenomene, idei, judecăți etc.^[1] Antiteza este deseori formalizată printr-o „simetrie” între termeni opuși, prin structuri paralele și echilibrate, bazate pe aspectul unui paralelism de construcție^[2], însă cu semantică contradictorie.

Prin antiteză, se reliefează mai adânc „opoziția” dintre două personaje, situații, idei sau concepte, fapte etc. Romanticii apelează adeseori la antiteză; unele poezii eminesciene sunt concepute în planuri sau tablouri în antiteză: planul teluric și planul celest, în „Luceafărul”, planul istoriei de aur a neamului și planul prezentului epigonic, în „Scrisoarea III”, în „Epigonii”. Antiteza poate apărea chiar și la nivelul celor mai mici unități poetice: în titlul unui poem (la Mihai Eminescu: „Împărat și proletar”, „Înger și demon”, „Venere și Madonă” etc.), într-un vers:

În dialectica hegeliană, antiteza constituie momentul al doilea al triadei teză-antiteză-sinteză, cel care neagă teza.