Druzi

Religia druză a început în Egipt, pe timpul domniei lui al-Hakim bi-Amr Allah (996-1021), calif al dinastiei fatimide ismailite, care a contribuit la răspândirea doctrinei dinastiei printr-un sistem bine organizat de propovăduire religioasă, numit da'wa(arabă: دعوة) - misiune, propagandă. Al-Hakim, renumit pentru excentrismul său și-a asumat titlul de imam ismailit cât și pe cel de însuși Dumnezeu. Astfel, s-a produs o schismă în rândurile ismailiților, grupul susținătorilor divinității lui al-Hakim formând în anul 1017 o nouă religie sub conducerea lui Muhammad Ibn Ismail ad-Darazi, cel de la care și-a luat numele această comunitate.^[21]

Darazi, un apropiat al califului al-Hakim, este unul dintre cei mai vechi și mai activi propovăduitori ai religiei druzilor. Obligat să părăsească Egiptul, ca urmare a militantismului pe care l-a dovedit, Darazi și-a răspândit ideologia în ținuturile muntoase din Siria și Liban. Darazi a intrat în conflict cu persanul al-Hamza Ibn Ali, purtătorul de cuvânt al lui al-Hakim și care era, de fapt, adevăratul creator al sistemului religios al druzilor. Încercând să-și înlăture rivalul, Darazi a căzut în luptă sau, poate a fost condamnat la moarte și executat prin anul 1018. Druzii au păstrat de la Darazi numele, însă preferă să se numească „unitarieni” (muwahhidun).^[22]

Califul fatimid al-Hakim (996-1020)^[23], cunoscut prin fanatismul său anticreștin, a încurajat activitățile misionarilor druzi, protejându-i și aprobându-le epistolele.^[24] Dispariția sa a fost învăluită de mister, iar adepții săi au refuzat să creadă că ar fi murit ^[25] De la această dată, comunitatea druzilor s-a închistat înăuntrul ei. Această atitudine de taină și izolare absolută a fost păstrată până în zilele noastre, respingând prozelitismul.^[26] Hamza Ibn Ali, al doilea conducător al druzilor, a ajuns la Cairo în decembrie 1016, iar în luna mai 1017, califul al-Hakim i-a încredințat titlul de imam și libertatea de a predica doctrina druză.^[24] Cei care l-au urmat au fost „unitarienii” – adoratorii unui singur Dumnezeu, revelat în persoana califului imam, al-Hakim. Hamza a redactat un canon scriptural pentru noua religie : șase cărți de scrisori denumite „Nobila înțelepciune”(al-hikma aš-šarifa). Șaria a fost abrogată, aceasta însemnând, printre altele, anularea celor „Cinci Stâlpi ai Islamului”, interzicerea poligamiei și descurajarea divorțului. În schimb, druzii au fost obligați să îndeplinească șapte îndatoriri : credința în divinitatea lui al-Hakim, respingerea diavolului și a credințelor non-druze, supunerea față de Dumnezeu, buna credință și solidaritatea față de comunitatea druză.^[21] În anul dispariției lui al-Hakim, Hamza s-a retras și a delegat afacerile comunității în slujba celui de al treilea conducător, Baha' ad-Din as-Samuqi. Baha' ad-Din a continuat propovăduirea publică cu acordul lui Hamza, care se retrase într-un loc cunoscut doar de Baha' ad-Din și de alți misionari. El a scris epistole și a trimis misionari ca să întărească credința și să asigure continuitatea spiritualității ei specifice. Baha' ad-Din și-a continuat activitatea până la momentul „închistării” religiei druze, în anul 1043: din acel an și până în prezent nu a mai pătruns niciun străin în cadrul colectivitătii druze. Tot în același an, Hamza, Baha' ad-Din și alți conducători au părăsit Egiptul. Druzii cred că aceste figuri marcante se vor întoarce în Ziua Judecății de Apoi.^[27] La sfârșitul perioadei de răspândire a mișcării druze,figuri de ideologi de seamă ca Abdallah al Tanuhi zis Al Said al Amir din secolul al XVI-lea și dinastia Ma'ni (1507-1697) au asigurat conducerea maselor druze și au protejat continuitatea reformelor religioase instituite de Hamza Ibn Ali. Din familia Ma'ni a făcut parte și emirul Fakhr ad-Din al-Ma'ni II (1590-1635), considerat de unii istorici fondator al primei entități statale arabe libaneze.^[27]

Secolul al XVIII – lea a marcat începutul migrațiilor druze din zona Munților Libanului, unde era concentrată majoritatea populației, către Munții Ḫawrān din Siria. Migrația a fost cauzată de luptele interne dintre druzii „qaisiți” si druzi „iemeniți”. Ulterior a apărut o rivalitate dintre două clanuri ale druzilor : familia Arsalān și familia Junblāt. Rivalitatea lor s-a păstrat până în prezent.^[28]

 

Secolul al XIX lea a fost marcat de o serie de conflicte armate între druzi și creștinii maroniți din Liban. S-a încercat o separare a teritoriilor celor două populații : zona de la Nord de Beirut până în Siria, a fost declarată sectorul maroniților; iar zona de Sud a Libanului a fost rezervată druzilor, sub conducerea unui emir din familia Arsalān. Experimentul nu a avut succes pentru că ambele populații erau reprezentate pe tot cuprinsul țării, dar și datorită neînțelegerilor dintre guvernatorii celor doua regiuni respective.^[28] După intervenția puterilor europene, în zonele de conflict, creștinii au fost avantajați, iar puterea și numărul druzilor din Liban s-a redus.^[29] La sfârșitul Primului Război Mondial, după destrămarea Imperiului Otoman, Libanul și Siria au fost trecute sub mandat francez. Facțiunile druze au ajutat la preluarea de către Siria a controlului asupra muntelui Ḫawrānī și au câștigat în schimb autonomia în această zonă.

 

La 21 iulie 1925, a izbucnit un conflict armat între druzi, care erau conduși de Sulṭān al-Aṯrash, și armata franceză.^[30] Francezii au reușit să reprime revolta la începutul anului 1927, iar al-Aṯrash a fost nevoit să se refugieze în Transiordania. Eșecul revoltei sale a dus la pierderea vieților câtorva mii de druzi. Astfel, autonomia regiunii Djabal ad-Durūz [1] „Muntele Druzilor” a fost anulată treptat. Cu timpul, în Liban, populația druză de pe Muntele Libanului s-a micșorat, până ce regiunea a încetat să mai fie considerată patria acestei comunități.

Azi, populația druză se reduce la 6 % din totalul populației libaneze,^[31]. Pe întregul mapamond trăiesc aproximativ un milion de druzi - în zonele muntoase și rurale din sudul Siriei, ale Libanului și din nordul Israelului.^[21]

Comunități mici sunt concentrate în diaspora din: Australia, Canada, Europa inclusiv Germania și Suedia, emiratele din Golful Persic sau Arab, Filipine, America de Sud, mai ales Venezuela și Columbia, vestul Africii și SUA.^[24]

Druzii au adoptat, în linii mari, calea propovăduirii adoptată de ismailiți, în special de fatimizii ismailiți. Dogmatica druză se rezumă la „cunoașterea lui Dumnezeu, Domnul nostru, mawlana”, adică al-Hakim. Druzii consideră că sunt singurii care predică „unitatea divină” (tawhid), în toată rigoarea ei, de aici și-au luat numele de „unitarieni” muwahhidun^[26] „Mesagerii” druzi erau împărțiți în trei categorii : da'i (cu pluralul du'at) - „misionari”; ma'zun - „autorizați”; și naqib - „priveghetori”. Acești „mesageri” alcătuiau o clasă specială față de care se cerea o supunere deplină. Acest tip de organizare foarte bine structurat nu a funcționat decât în vremea expansiunii religiei druzilor.^[32]

În etica druză se întâlnește din nou folosirea numărului șapte, preluat de la ismailiți, astfel, cei Cinci Stâlpi ai Islamului au devenit șapte. Prin adăugarea războiul sfânt și a supunerii față de autoritatea divinității lui al-Hakim.^[26] Cele șapte îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinească un druz sunt: 1. „Cinstea” trebuie să fie absolută și nelimitată între adepții unitarismului druz. Una dintre cărțile lor religioase îi scutește de la îndeplinirea aceste îndatoriri față de cei ce nu sunt druzi. În acest caz, cinstea se reduce la o simplă datorie de politețe, dar nu atrage nici o obligație morală față de non-druzi. 2. „Ajutorul reciproc” pe care druzii trebuie să și-l acorde în detrimentul și împotriva tuturor. 3, 4, 5. - „Recunoașterea religiei lui al-Hakim”, „susținerea unității” și „renunțarea la orice alt cult”. Doctrina unitară druză trebuie să fie îmbrățișată în interior, să se adere la ea cu mintea și cu inima.^[33] 6, 7. - Obligă la „a fi mulțumit cu operele Domnului nostru” și „supus față de voile Lui” ^[34]

Învățăturile actuale ale druzilor îi autorizează să-și ascundă religia – așa cum recomandă teoria taqiyya. Azi, druzii sunt împărțiți în două mari categorii: „duhovniceștii” (ruhani) și „trupeștii” (djismanīi). În prima categorie sunt cuprinși cei inițiați, care veghează asupra păstrării secretului religios. În cea de-a doua categorie sunt cuprinși marea majoritate a druzilor, neinițiații: mai întâi emirii, apoi djuhhal (sg. djahil) „ignoranții”.^[34]

Druzii constituie una din principalele comunități religioase sau etno-religioase din Israel, locuind în nordul țării, în 19 localități, situate, după tradiția druză, în locuri muntoase. În Israel locuiau în anul 2017 141.000 druzi, 1,6 % din populația statului, dintre care 120.000 cetățeni israelieni, restul reprezentând majoritatea druzilor din Înălțimile Golan, care nu au acceptat cetățenia israeliană, păstrând-o pe cea siriană^[35] În anul 1957, la cererea liderilor druzilor, guvernul israelian i-a recunoscut pe druzi ca grup comunitar etnic distinct. Druzii au acceptat să li se aplice serviciul militar obligatoriu și servesc in armata israeliană. 30% din bărbații druzi lucrează în armată, poliție, serviciile de securitate și serviciile penitenciare. 80 % din recruții druzi servesc în unitătile combatante, față de 50 % din recruții evrei. ^[36]În prezent 70% din bărbații druzi și 35% din femeile druze sunt încadrați în muncă. 6,3 % din druzi posedă titluri academice. Natalitatea la druzi a scăzut de la 7,9 copii pe cap de femeie în anul 1964 la 2.2 în 2017.^[37]

• ‘Alī bin Abī Tālib, Nahğ al-Balāġa - Calea Vorbirii alese, traducere din limba arabă, prefață și note: George Grigore, ed. Herald, București, 2012, ISBN 978-973-111-343-2
• Campo, Juan E. 2009. Encyclopedia of Islam, ed. Infobase Publishing ISBN 978-0-8160-5454-1
• Hitti, Philip K. 2008. Istoria arabilor (traducere: Irina Vainovski Mihai). București: ALL. ISBN 978-973-571-855-8
• Lammens, Henri. 2003. Islamul: credințe și instituții, trad. Ioana Feodorov, ed. Corint ISBN 973-653-567-3
• Meri, Josef W. 2006. Medieval Islamic Civilization an Encyclopedia, Volume I, ed. Routledge ISBN 0-415-96691-4
• Nissim, Dana. 2003. The Druze in the Middle East. Their Faith, Leadership, Identity and Status, ed. Sussex Academic Press ISBN 1-903900-36-0
• Shuki Sade -reportajul Bibi a aprins chibritul și a aprins o frustrare veche de ani de zile The Marker, 10.8.2018
• Wehr, Hans. 1994. A dictionary of modern written Arabic: (Arabic-English), ed. Spoken Language Services ISBN 978-0-87950-003-0.

• Dana 2003. ,, The Druze in the Middle East. Their Faith, Leadership, Identity and Status’’
• Druze History and culture Arhivat în 3 aprilie 2008, la Wayback Machine.

• Islam
• Istoria islamului
• Califat
• Sunism
• Shi'a
• Școli juridice în islam
• Califatul Fatimid