obicei
Etimologie
Din bulgară обичай (običaj).
Pronunție
- AFI: /o.bi'ʧej/
Substantiv
| Declinarea substantivului obicei | ||
| n. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | obicei | obiceiuri |
| Articulat | obiceiul | obiceiurile |
| Genitiv-Dativ | obiceiului | obiceiurilor |
| Vocativ | obiceiule | obiceiurilor |
- deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț.
- deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunități omenești; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială.
- (înv.) lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție; cutumă.
Cuvinte compuse
Locuțiuni
- (loc.adv.) De obicei = de regulă, în mod obișnuit, în genere.
- (loc.vb.) A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obișnui.
Traduceri
Traduceri
Referințe
- DEX '98 via DEX online